¨Amintiri despre viitor¨

Primele congrese din viata mea, Congresele Partidului Comunist Roman, au fost de neuitat ! Multumesc si acum profesoarei mele de ¨Economie politica¨ pentru blandete !

Foarte criticatele spectacole grandioase de atunci le privesc cu alti ochi acum. Doar scopul lor mi se mai pare deplasat. Sa mergi o luna intreaga la repetitii pe stadion, sa faci un exercitiu sincron cu sute de alti copii care oricum erau fiecare in parte cuprinsi in programe sportive scolare…

Eu de exemplu eram la cros,volei, handbal, tenis de masa, clubul de radio, orientare turistica, sanitarii priceputi si stafeta de pompieri. Inafara de aceste activitati scolare mergeam la scoala de muzica, la violoncel si cantam in corul scolii cu care aveam competitii interscolare locale si judetene. Dupa clasa a VII-a am facut sport de club. Am avut rezultate nationale care mi-au adus satisfactii deosebite pentru un copil. Timp de cativa ani am fost plecata la concursuri si cantonamente in toata tara pe banii clubului. Nu mi-am cumparat niciodata echipament sportiv. Am primit sub forma de premii: ceas, aparat de fotografiat, ghiozdan, rechizite, jocuri si-o multime de alte lucruri. Am fost ani de zile la ¨panoul de onoare¨ al orasului impreuna cu colegele mele de club. Ce vremuri !

S-au schimbat multe de la acele congrese.

Vad ca azi sportul in scoala este o gluma proasta ! Premierea copiilor depinde de un sponsor sau de multe ori de cine este tata sau mama. Sportivii care ridica Drapelul Romaniei pe catargele lumii nu pot fi premiati inainte de-a cadea ¨ frunza ¨ ca suntem in criza!  Olimpicii la matematica, fizica, chimie, inventica etc. nu sunt bagati de nimeni in seama, societatea se misca prea lent pentru ei iar costul unui panou de onoare digital este o obraznicie la adresa bugetului !

Mi s-a intamplat un lucru straniu in metrou… S-au asezat langa mine doi tineri care erau foarte prinsi intr-o conversatie cu niste hartii in mana. Discutau pasionati pe marginea unor probleme de chimie, cam la modul  ¨uite aici este asa, dar aici nu-ti da asa…¨. I-am ascultat pret de cateva statii si-apoi le-am spus : ¨Sper sa ramaneti in tara¨ ! Raspunsul lor m-a dezorientat fiindca a fost cu totul altul decat m-am asteptat : ¨Multumim¨ ! Dar eu nu le facusem un compliment, mi-am exprimat o speranta ca o intrebare ! De ce oare un tanar multumeste unui trecator din metrou care-si exprima o speranta ? Eu cred ca intre intrebarea mea si raspunsul lor a mai fost o conversatie nerostita !

 

(comentariu facut in 2013 pe Blogul domnului Adrian Nastase)

copyright www.prietendeprofesie.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.