Să fii vierme într-o rană

Sunasem la 112, abia mă târasem să-mi schimb tricoul și dedesuptul  și asteptam pe jos, lângă ușa de la intrare să apară salvarea.  Au apărut doi indivizi . Unul, mă privește pieziș și mă intreabă: « ce faceți acolo » ca și cand el, șeful de sector,  tocmai dăduse peste un om al străzii, eu, întins pe scările Parlamentului.

Sunteti singură, mă intreabă apoi? Cum eram singură, cobor mai mult fără ajutor. Mă sprijină putin unul dintre ei să urc in salvare si răman acolo,  chircită intre scaunul fix al ambulantei si brancardă in timp ce, cei doi se urcă in fată. Unul la volan (normal) și  celălalt pe scaunul din dreapta. Cu chiu, cu vai îmi sun sotul si-i spun ca am chemat salvarea si sunt in drum spre spital. Am sesizat puțin freamăt în față (nu eram chiar singură, singură). La sosire, cu atitudinea schimbată, îsi fac treaba. Aduc repede un scaun cu rotile si mă asistă pană la intrarea in sala de primiri urgente. Nu vă mai povestesc  de acolo căci, am un mare respect pentru cei din sistemul sanitar care-și fac datoria față de Dumnezeu, viață și meserie.

Problema României, nu este o problemă de bani ci una de constiență și constiință. Am ajuns asemeni orfanilor abandonați de stat la 18 ani, eliminați dintr-un sistem abuziv, nu protectiv , cărora li se cere o conduită despre care nu le-a vorbit nimeni și nu a putut nimeni să le-o arate căci, ea nu a existat în realitatea pe care ei au trăit-o.

Trebuie inceput cu CERCETARE. Apoi, pe baza raportului de cercetare,  cu  proiectare, aprobare, implementare (la început, ample programe mediatice de sensibilizare pentru  promovare moralitații profesionale), reglare, timp  și abia apoi cătușe!

 

copyright www.prietendeprofesie.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Time limit is exhausted. Please reload the CAPTCHA.