Sunasem la 112, abia mă târâsem să-mi schimb tricoul și dedesuptul  și așteptam pe jos, lângă ușa de la intrare, să apară salvarea.  Au apărut doi indivizi . Unul, mă privește pieziș și mă intreabă: ce faceți acolo (ca și când el, șeful de sector,  tocmai dăduse peste un om al străzii întins pe scările Parlamentului)?

Sunteți singură, mă întreabă apoi? Cum eram singură, cobor mai mult fără ajutor. Mă sprijină puțin unul dintre ei să urc în salvare și rămân acolo,  chircită între scaunul fix al ambulanței și brancardă în timp ce, cei doi se urcă în față. Unul la volan (normal) și  celălalt pe scaunul din dreapta. Cu chiu, cu vai îmi sun soțul și-i spun că am chemat salvarea și sunt în drum spre spital. Am sesizat puțin freamăt în față (constataseră că nu eram chiar singură, singură). La sosire, cu atitudinea schimbată, își fac treaba. Aduc repede un scaun cu rotile și mă asistă până la intrarea în sala de primiri urgențe. Nu vă mai povestesc  de acolo, căci am un mare respect pentru cei din sistemul sanitar care își fac datoria față de Dumnezeu, viață și meserie. Ce vă spun este că pe biletul de ieșire din spital nu era trecut niciun parametru medical de la intrarea în camera de gardă. Nici măcar tensiunea că electrocardiograma ar fi fost o pretenție prea mare. Să nu-mi zică nimeni că suntem într-un caz de subfinanțare! 

Problema României este una de constiență și constiință. Am ajuns asemeni orfanilor abandonați de stat la 18 ani. Expulzați dintr-un sistem pe de-o parte abuziv, pe de alta neglijent, li se cere o conduită despre care nu le-a vorbit nimeni și nu a putut nimeni să le-o arate, căci ea nu a existat în realitatea pe care ei au trăit-o până acum.

copyright www.prietendeprofesie.ro